Glazura ceramică este o substanță sticloasă care a fost aplicată pe un obiect ceramic și apoi arsă pentru a se contopi cu ceramica. Glazura ceramică poate fi utilizată din motive pur decorative, pentru a consolida ceramica de bază sau pentru a impermeabiliza vasul. Glazura ceramică este folosită pentru orice, de la vaze, la boluri, la farfurii, la piese decorative de artă ceramică. Glazura timpurie a fost folosită în primul rând pentru a face vase de lut potrivite pentru a conține băuturi și alimente lichide, deoarece, fără glazură, lutul pur și simplu absoarbe lichidul peste timp, impregnând vasul cu gustul acestuia și slăbindu-l.
Prima glazură ceramică a apărut în Mesopotamia în secolul al IX-lea î.Hr., pe plăci decorative. Secole mai târziu, această glazură a fost adaptată pentru a fi folosită în vasele de băut, ceea ce a dus la o mare îmbunătățire a utilizării acestora. Primele vase de lut erau potrivite pentru apă, care se usca destul de ușor, dar erau aproape în totalitate nepotrivite pentru vin și lapte. Adoptarea glazurii a permis ca aceste vase să înflorească și a transformat modul în care a fost folosită ceramica pentru secolele următoare. Primele vase smălțuite erau în principal de culoare verde, deoarece în ele se folosea cuprul, și erau originare din Orientul Mijlociu.
În Japonia, în timpul perioadei Kofun, smalțul ceramic a devenit cu adevărat un produs de sine stătător. De la jumătatea secolului al VI-lea până aproximativ la sfârșitul secolului al VIII-lea, a fost introdusă o gamă largă de culori diferite, iar decorațiunile realizate cu smalțurile au devenit din ce în ce mai ornamentate. Începând cu secolul al VIII-lea, glazura a început să fie folosită pe scară largă și în lumea musulmană, creând modele frumoase în faianță și ceramică. Până în secolul al XIII-lea, glazura a ajuns la niveluri aproape moderne, cu o paletă largă de culori și utilizarea tehnicilor de glazurare pentru a da un aspect mult mai strălucitor și mai sticlos întregii piese.
Ca și vopseaua, smalțul ceramic conține multe ingrediente diferite pentru a obține culorile și texturile sale vibrante, dintre care unele pot fi dăunătoare dacă sunt consumate. De exemplu, dioxidul de mangan 325 este folosit pentru a întuneca multe culori diferite; carbonatul de cupru este folosit în roșu, verde și albastru; oxidul de cobalt și carbonatul de cobalt sunt folosite pentru pigmenți albaștri vibranți; iar oxidul de crom este folosit pentru roz, roșu și verde. Tipul de ardere afectează, de asemenea, în mod radical culoarea, arderea cu gaz reducând smalțul, iar arderea electrică oxidând smalțul.
De exemplu, oxidul de crom, atunci când este ars în gaz, produce culori verzi, în timp ce oxidul de crom, atunci când este ars electric, produce culori roz, roșii și maro. În mod similar, pentoxidul de vanadiu, atunci când este ars în cuptor electric, produce galben, dar atunci când este ars în gaz produce griuri. Cantitatea utilizată afectează, de asemenea, culoarea produsă, astfel încât 1% oxid de fier ars cu gaz produce un verde jad, în timp ce 2-3% ars cu gaz produce galbenuri feruginoase, 4% produce auriu-portocaliu, 5% produce un roșu cărămiziu, iar 6% produce un negru maroniu.
Multe tipuri de glazură ceramică conțin, de asemenea, plumb, ceea ce le face destul de periculoase pentru a lucra cu ele dacă nu sunt tratate cu grijă. Trebuie să se acorde atenție să nu se ajungă niciodată cu smalțul în gură și, de preferință, nici pe piele. Femeile însărcinate ar trebui să aibă grijă să nu petreacă timp într-un atelier cu glazură brută, deoarece inhalarea prafului poate duce la malformații congenitale în unele cazuri.